Preluarea Bancpost de către Banca Transilvania este cea mai mare achiziţie făcută de o entitate cu capital majoritar românesc a unui mare jucător străin.
De obicei, cele mai mari tranzacţii sunt în sens invers, adică o bancă/firmă/fond din străinătate cumpără o companie cu capital privat românesc.
Iată însă că a venit şi momentul în care o bancă privată fondată de acţionari români se bate pe locul 1 pe piaţă într-un peisaj dominat 80% de capitalul străin.
Aparent, toată lumea aplaudă. Este nevoie de consolidare în sistemul bancar. Grecii trebuia să se retragă, bine că s-a găsit o soluţie prin care chiar o bancă locală să devină mai puternică.
Dar trebuie spus că în niciun caz mişcarea nu este privită cu ochi buni de ceilalţi competitori.
Cât eşti un jucător mic, nu eşti o ţintă. Însă atunci când creşti, când vrei acces la „big money“, eşti luat la ochi. Toţi cei din jur privesc cu sprânceana ridicată emergenţa grupului financiar de la Cluj.
Mai târziu sau mai devreme, vor apărea semnale, se va vedea imediat că o nouă entitate de asemenea dimensiuni deranjează într-o ţară unde se fac jocurile în cancelariile străine mai degrabă decât în cabinetele miniştrilor.
De la o anumită dimensiune încolo, fără un sprijin de la cel mai înalt nivel, marile companii sau marile bănci dintr-o ţară nu mai pot creşte.
Din păcate, din vina, din slăbiciunea sau din trădarea celor care conduc România în ultimii 27 de ani, acest sprijin, care este oferit fără menajamente în orice ţară din lume companiilor şi băncilor locale, la Bucureşti lipseşte.
Parcursul Băncii Transilvania va fi testul pentru dezvoltarea capitalului local în anii următori, care la rândul său va fi testul pentru dezvoltarea economică a României.
Grecia a fost practic în faliment în 2010 dar a ţinut cu dinţii de sistemul bancar, pe care l-a salvat cu zeci de miliarde de euro de la UE şi de la stat.
Iată că vinde abia acum sucursalele din Balcani. În mod normal, românii ar fi trebuit să cumpere nu numai ce vând grecii la Bucureşti, ci şi la Sofia sau Zagreb. Dacă grecii sunt în faliment şi au datorii de 200% din PIB, de ce nu-i cumpărăm noi, că avem doar 37% din PIB datorii? Cine intră în faliment să intre şi cine a ţinut de bani să îl cumpere, nu asta este regula de fier a economiei de piaţă? Nicio ţară nu poate trece de pragul de 10.000 de euro PIB/capita fără companii/bănci locale care să investească în străinătate, adică fără a extrage valoare adăugată de pe alte pieţe.
Ungaria merge cu MOL sau OTP în România sau Croaţia, Cehia, o ţară care nu are nici pe departe resursele de energie ale României, a făcut din CEZ un vector de intrare în toată regiunea.
Fiecare îşi vede interesul propriu în mod direct. Enel din Italia, Engie din Franţa şi E.ON din Germania fac şi desfac pe piaţa românească de energie: produc, distribuie, vând concomitent, de parcă numai pentru firmele româneşti există legislaţia de separare a producţiei de furnizare şi distribuţie.
Romgaz sau Electrica nu sunt în stare să pună pe masă nimic, niciun plan de expansiune intersectorială sau regională.
România este astăzi în situaţia în care este acceptat ca un dat faptul că Poşta Maghiară sau Poşta Austriacă pot veni să liciteze pentru compania privată de curierat Urgent Curier, iar Poşta Română e în continuare aceeaşi instituţie prăfuită rămasă în secolul XIX. Cu toate că în ultimii ani a avut manageri „privaţi“ plătiţi cu sute de mii de euro pe an.
La noi este inoculată într-un mod foarte subtil ideea că nu putem creşte companiile locale pentru că antreprenorii români îşi subminează chiar ei propriile companii.
„Nu putem“, ni se spune. „De ce este România altfel“, vin chiar şi unii istorici să ne arunce în cap propria vină.
În general, tocmai ai noştri au grijă să ne spună, tot timpul şi în toate felurile, cât de urâţi şi neputincioşi suntem. Ai „noştri?“
Mulţi din cei care au acces la pârghii de putere văd toată această punere în scenă şi tac. Cred că dacă merg pitiţi sub bătaia puştii, vor trece mai departe netulburaţi.
Vor cădea însă şi ei odată cu toată lumea dacă nu ies la lumină să spună că nimic nu se dezvoltă când eşti remorcă. Se va prăbuşi tot dacă nu ies în competiţie reală, dacă nu se va spune lucrurilor pe nume.
Deocamdată se tot mormăie pe la colţuri. Dar când vor vedea cei mari că mai au şi alţii colţi pentru miliardele de euro de pe masă, va începe „dansul“. Şi abia atunci se vor pune cărţile pe masă.
Când eşti prea mare, începi să deranjezi. Un responsabil de destrămarea judiciară a multor companii locale spunea convins în urmă cu câţiva ani: nu au ce căuta antreprenorii în activităţile financiare.
Canalele de intervenţie sunt cunoscute. Atacul va fi la credibilitate. Restul vine de la sine. Să nu fie cazul.
